La etaj, deasupra lumii...

Ce-mi va lipsi mai mult de-acasă

Va fi balconul cu fereastră.

Se deschidea în cer cu stele

Ca să mă pot plimba cu ele,

Stăteam așa noaptea întreagă

La braț mereu cu luna dragă.

Ce-mi va lipsi va fi privitul

Apusului şi răsăritul

Scriind adesea poezie

De necreată feerie.

Şi atârnată printre stele

Vorbeam atunci mai des cu ele

Deasupra lumii stând proptită.

La înălţimea potrivită

În catifea şi prin perdele

Plutean și mă jucam cu ele.

De-a v-ați ascunsea și cântam,

Şi noaptea întreagă ne distram.

Cu pescăruşi mă îngânam

Of, ce de le mai povesteam,

Ştiau mereu ce dor m-apasă

Acel adevărat de-Acasă.

Priveam de sus natura toată

Mereu doar cu gură căscată

Mă minunam de bogăţie

Într-o clipire de-armonie.

Când mai trecea un nor rafală

Ne luam mereu la răfuială.

Şi-l alungam ca să se ducă

Iar el, se transforma-n nălucă.

Ploua mă făcea ciuciulete

Cu fulger, trăsnet şi rachete...

Ce ne distram când ne-ntâlneam

Ele afară, eu la geam.

Şi dacă-mi va lipsi ceva

Doar cocoţată aş mai sta

În balconul de la opt, așa

Privind nemărginirea.

Cu stelele mă contopeam

Eram doar eu şi ele-n geam

Şi îndelung ne alintam

Poveşti cu zâne inventam.

Şi prin magii călătoream

Eram deasupra lumii

Mi-e dor să stau din nou la geam

Trăind esenţa Firii.

Când mă uitam spre marea mare

De sus, dar şi din depărtare

Şi o vedeam cum străluceşte

În soarele ce înfloreşte.

Mă apuca un dor de viaţă

În fiecare dimineaţă!